Anonimatul celebrităţii - Cosmin Ciotloş

Cronica literara

Romania literara nr.28 / 2009

Clapeta primului volum de proză scurtă semnat de Bogdan Dumitrescu e în bună măsură angoasantă pentru orice cititor familiarizat cu literatura ultimelor două decenii. Sunt trecute acolo, în succintul curriculum vitae, lucruri pe care, odată ce le afli surprins, realizezi că ar fi trebuit, de fapt, să le fi ştiut deja. Căci, dacă s-a situat adesea în umbră, el n-a fost niciodată, cum spuneau cei vechi, o umbră a umbrei. Discreţia lui derivă din expunere mediatică. Iar anonimatul, din celebritate. A fost preparator, între 1995 şi 1996, la Catedra de Literatură Comparată a Literelor bucureştene. A fost redactor al posturilor de radio ProFM şi Total. A fost şeful Biroului de Presă al Fundaţiei Culturale Române, apoi redactor la TVR Internaţional, redactor-şef al secţiei de divertisment din ProTV. A trecut şi prin CNA, ca referent de specialitate. Actualmente, e director de creaţie într-o agenţie publicitară. Mai interesantă, poate, e activitatea lui gazetărească, începută la România literară şi extinsă către Dilema, Dilemateca, Arc, Contemporanul sau Contrapunct. (Descripţia e riguros exactă. M-am abătut cu prea puţin de la textul prezentării.) N-ar mai rămâne de adăugat decât că recomandarea de pe ultima copertă vine din partea lui Mircea Cărtărescu, prin al cărui cenaclu debutantul de azi a trecut cândva.

M-am lungit un pic cu acest portret. Nu din cine ştie ce înclinaţii istorico-literare (le găsesc de altfel complet nepotrivite într-o cronică), ci pentru că formula compozită pe care am dedus-o mai sus se potriveşte, în cazul lui Bogdan Dumitrescu, atât omului, cât şi prozei pe care o scrie. Intimitatea capătă, într-un chip organic, accente publice. Singurătatea e manifestă, fără a fi clamată. Dragostea se vede la lumina zilei. Panica se încarcă de eroism. În acest sens, apropierea de copiile fără original ale lui Baudrillard merită reţinută. Multe din prozele de aici inventează destine în loc să inventarieze episoade. Vieţile sunt trăite de la un capăt la altul. Lumile, parcurse de la o margine la alta. Ca metodă de reprezentare, traiectoria globală substituie secţiunea zonală.

Ce vreau să spun e că şi dimensiunea parabolică şi aceea livrescă (mai greu accesibilă) sunt mai presus de artificiu. Uneori în ciuda evidenţelor. Prima povestire se numeşte Început. Ultima, simetric, Sfârşit. Ambele consemnează scrupulos, sub formă de epitaf mobil, amintirile finale, de dinaintea morţii, ale unei femei. Iar frazele fiecăreia dintre ele reprezintă, una câte una, transcrierea inversă a frazelor celeilalte. (Poate că ideea în sine nu-i entuziasmantă. Dar, pusă în context, ea reuşeşte să tulbure.) Mecanica nu se mai plachează, iată, asupra viului. Filmul se poate derula, până la urmă, oricum. Ultima lectură însă, act pur de narcisism, face apel la memoria afectivă a celei dintâi, revelându-i, o dată în plus, întregul lirism:

"Când a fost sărbătorită de nepoţi, strănepoţi şi de cele două fete care încă mai trăiau, Ioana a reţinut pentru totdeauna doar gustul fisticului din prăjituri, pe care îl identifica mereu cu culoarea verde, şi nu oricare verde, ci nuanţa brotăceilor din tufişurile grădinii sale. O pajişte în plin soare, cu un câine alb. Feţe pe care singura trăsătură clară erau gurile uriaşe râzând, strigând din apropiere la ea. Mirosul de spirt albastru şi conturul unor mobile maronii lucind stins. Sunetul vântului. Un tavan cu îngeri la colţuri, pe care se joacă umbrele unor crengi. Acestea sunt ultimele amintiri ale Ioanei." (pag. 10)

Un alt poem în proză, încă şi mai ingenios, este Below the Line. (Titlul trimite explicit la tehnicile publicitare cu suport neconvenţional.) În ce are mai bun, acesta pare scris de un Cristian Popescu luat din sânul familiei. Cele câteva pagini sunt, de altminteri, dispuse în versete:

"Gândaci de bucătărie care au pe fiecare dintre cele şase picioruşe nanoştampile cu cerneală care imprimă pe pereţi, pe faianţă, pe gresie, pe aşternuturi, pe unde or fi mergând câte un grup de litere, se foloseşte mai ales cerneala fosforescentă, mesajele astfel alcătuite pot fi citite şi noaptea, de fapt, ele sunt şi scrise noaptea, în bucătării, în baruri, în dulapuri, pe feţe de pernă, pe feţe."

Sau, ceva mai încolo, o imagine prinsă în slow motion:

"Puiet de copaci gravat cu mesajul dorit, se pot face şi desene, nu se exclude nici combinata, de exemplu cunoscutul Costel inimă Maria, orice, gravarea se face în momentul când arborele este cât degetul mic, o incizie care nu afectează decât scoarţa, cicatrizarea este perfectă, inscripţia, invizibilă la început - aşa se reduc costurile, preţul e în funcţie de suprafaţă -, ajunge să crească o dată cu copacul, se garantează fonturi mărite de o sută de ori în o sută de ani." (pag. 28)

Bucăţile fără contaminări de gen sunt rare. Cele mai multe din ele dau senzaţia de scenarii neutre ale unor videoclipuri. (De altfel, Bogdan Dumitrescu nu se arată interesat, în materie de stil, decât de limpezime.) Pitorescul, datat în raport cu exigenţele acestei cărţi, lipseşte cu desăvârşire. Peisaj nu există, specific local, nici atât. Dacă n-ar fi fost cele două-trei fantoşe cu buletin din Go Weast nici despre onomastică nu s-ar fi putut vorbi în SMS. Situaţiile sunt atât de marcat contemporane, încât par importate din viitor.

Omogenitatea universului rezultă din pluralism. Majoritatea personajelor lucrează în companii multinaţionale. În consecinţă, au mai mulţi colegi decât prieteni. Puşi în situaţia de a face invitaţii pentru o aniversare a cuplului lor, nici el, nici ea nu prea au de unde alege (Trecutul apropiat). Când opţiunile se ivesc, ele aparţin invariabil unui trecut, de data asta, îndepărtat. Un personaj pleacă din patul conjugal fugărit de amintirea unei iubite de demult. Ajunge, după o noapte etilică, în pragul unei aventuri de care se fereşte din acelaşi motiv (Reîndrăgostirea). Iată, în rezumat, două dintre cele mai realiste, şi de aceea cele mai neizbutite, povestiri ale lui Bogdan Dumitrescu.

În schimb, imediat ce devine fantastă, proza lui pare să se electrizeze. Situate una în continuarea celeilalte, Dreptul la replică şi Cruzime pură cultivă cu inteligenţă insolitul epicii ştiinţifice. Prima propune, în spatele unui raţionament care corijează percepţia simţului comun asupra clonării, nici mai mult, nici mai puţin decât o apocalipsă la minut. Cea de-a doua continuă implicit firele lăsate în suspensie de precedenta. Catastrofismul e răsfrânt dinspre referinţă spre limbaj. Încheierea e superficială şi delicioasă, ca orice căutare pe net:

"Cum terminarea hidrogenului din Soare (215 000 de rezultate) ar transforma steaua într-o gigantă roşie care ar înghiţi Pământul în expansiunea ei. Cum miliardul de ani ai coliziunii Căii Lactee cu Andromeda (53 500 de rezultate) ar arunca planetele în vidul intergalactic sau le-ar topi în stele. Cum apoi stelele se vor stinge (1 240 000 de rezultate) una după alta, chiar şi găurile negre vor muri (821 000 de rezultate), eliberând încet materia prizonieră în ele. Cum ciudata energie întunecată (6 490 000 de rezultate) va accelera Universul (421 000 de rezultate) atât de mult, încât până şi atomii se vor dezintegra ş...ţ Şi (9 810 000 000 de rezultate) începu (196 000 000 de rezultate) să (11 460 000 000 de rezultate) râdă (137 000 000 de rezultate)." (pag. 106)

S-ar mai cuveni citate Luptătorii cu ochii în lacrimi, o parabolă cu o jumătate iniţială extraordinară sau Colaj, o dramă senină cu subiect cinematografic. Adevăratele reuşite ale lui Bogdan Dumitrescu sunt însă cele în care linia de demarcaţie dintre (îmi permit un joc de cuvinte) intimitate şi publicitate trece prin mijlocul naraţiunii. În Sniper, de exemplu, care ilustrează exemplar donquijotismul tridimensional al jocurilor pe calculator, cel mai mare secret al protagonistului e situat, paradoxal, în afara lui. În Singur(ă) pe lume asistăm la un oribil exerciţiu de schizoidie. Singur la părinţi, Artim Nedelescu e nevoit să joace, pentru hatârul acestora, la dublu. Să fie, adică, alternativ, Artima, sora pe care n-a avut-o niciodată. Să se îmbrace, dimineţile, în pantaloni, iar serile, în fustă. Ritualul e urmuzian:

"Liceul, cu adolescenţa şi amintirile lui plăcute, s-a dus, Artim a dat la facultate şi a intrat, la Politehnică. Artima intrase cu un an înainte la Medicină. În studenţie, în unele seri, Artim venea seara beat acasă, în altele, Artima apărea însoţită de curtezani. Băiatul învăţa mai prost, fuma şi avea restanţe, fata era tocilară, tricota şi lua note mari. A fost o perioadă mai grea, începuse creşterea bărbii, dar soţii Nedelescu s-au străduit din răsputeri ca cele două roluri să fie jucate ireproşabil. Urmând în paralel facultăţile, mult încercatul descendent le termină în acelaşi an, ca şefă de promoţie şi politehnist codaş." (pag. 96)

Aşa şi cu Bogdan Dumitrescu. Excelent în ideaţie, insuficient conturat în carnaţie, el este, la debut, destul de singur între prozatorii momentului. Dar, deocamdată, este!

"Am citit (şi am ascultat, la mijlocul anilor ’90, în cenanclul de la Litere, condus de Mircea Cărtărescu) multe dintre textele lui Bogdan Dumitrescu, propuse acum Editurii Polirom în volumul SMS-mesaje text. Sînt mici bijuterii savuroase şi melancolice, scrise, cu un simţ prozastic desavîrşit, dar şi cu o voinţă auctorială de esenţial. Fiecare dintre ele (şi toate la un loc) au o „fizică“ minimalistă, plină de umor dar şi o „metafizică“ ce-ar putea umple pagini de comentarii."
(Simona Sora, critic literar Dilema / Dilemateca)


"Sint extrem de impresionata de carte. E foarte posibil sa fie printre cele mai bune 2-3 carti din ultimii 20 de ani. E scrisa superb, m-a socat, nu am mai vazut de mult un stil atit de limpede si de sofisticat in acelasi timp, un fel de eleganta elaborata si totusi perfect coerenta, usor de urmarit - e tot ce admir eu mai mult la o scriitura de proza."
(Andreea Deciu Ritivoi, sef de catedra, Retorica si Comunicare, Carnegie Mellon University, USA)

Prezentare cărţii SMS pe site-ul Polirom:

Debutul editorial al lui Bogdan Dumitrescu, SMS, evoca subtil, in maniera borgesiana, cararile ascunse ale sufletului, avind ca tema centrala esecul, transformarea lumii in imagini false, copii imperfecte ale unor repere care nu mai exista. Aflata la confluenta prozei si a poeziei (forma de evocare – „mesaje text” – avind destule sanse sa capete notorietate pentru astfel de scrieri), cartea invaluie si dezvaluie imagini si figuri, incheindu-se in punctul din care a inceput, intocmai ca o rola de film rulata invers.

„Bogdan Dumitrescu citise proza la cenaclul «Litere», pe vremuri, apoi l-am pierdut din vedere. Cu atit mai mult m-am bucurat, ca-n parabola fiului risipitor, cind a reaparut printre noi, si inca purtind in brate un manuscris de frumoase si incitante proze scurte. El este ultimul mohican al cenaclului pe care-am avut onoarea sa-l conduc cu un deceniu in urma si care-si poate face de-acum bilantul complet. Salut deci un nou prozator, fantast si colorat, autor de parabole surprinzator de gratioase, dar si intelepte, venind din Cortazar sau Borges la fel de mult ca si din postmodernii americani. Tema centrala a mai tuturor micilor poeme in proza din acest volum este derealizarea, transformarea lumii in copiile fara original ale lui Baudrillard. Reconstruirea realului de catre medii, advertising, film, cartoons, benzi desenate e deconspirata aici intr-un discret spirit elegiac. Exista in SMS pagini desavirsite, de o poezie autentica, dincolo de orice teza sau tematica impusa. Ele sint suficiente ca sa valideze un debut literar foarte interesant, intr-o zona in care putini prozatori din noul val s-au incumetat.” (Mircea Cartarescu)

sursa: http://www.polirom.ro/catalog/carte/sms-3427/detalii.html